„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia
Primindu-L cu psalme şi ramuri
Plecaţi-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o.
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Mihai Eminescu
Citind aceste versuri scrise de Mihai Eminescu îmi dau seama că morţi suntem noi, iar morţii sunt de fapt mai vii (dacă viu suportă grade de comparaţie) decât noi.
Veţi fi spunând mulţi dintre domniile voastre că e blasfemie ceea ce spun eu aici şi că folosesc cuvinte „prea grele”. Oare? Ia gândiţi-vă puţin:
Câţi dintre dumneavoastră fugiţi după hrana de zi cu zi a trupului şi cât timp alocaţi zilnic sufletului? Când e ultima dată când aţi făcut o faptă bună (prin fapte bune nu înţeleg să fi dat 10 bani unui copil de ţigan cerşetor pe stradă sau să fi lăsat o gravidă să treacă pe trecerea de pietoni fără să o fi făcut una cu pământul), ci înţeleg ajutarea semenilor la greu, cu un sfat la timpul şi la locul lui, cu o rugăciune pentru aproapele vostru şi chiar pentru duşmanul vostru, aflaţi în suferinţă, cu o lumânare aprinsă pentru sufletul celor trecuţi în lumea drepţilor?
În lupta pentru supravieţuire uităm să ne îngrijim şi de suflet şi acordăm foarte multă (dacă nu chiar toată) atenţie celor lumeşti. Poate nu e momentul să luăm cuvânt cu cuvânt îndemnul lui Iisus Hristos „… vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă”, dar poate ar fi timpul să ne acceptăm crucea nu ca o povară ci ca pe un lucru firesc. Dacă acum e momentul? „Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic. Dar dacă El există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul.” – Blaise Pascal
Nu vreau să pozez într-un creştin, ortodox, habotnic, care arată cu degetul, mai ales pentru că încerc să iau în serios cuvintele din Evanghelia după Matei „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” ci doresc ca măcar acum, în apropierea Crăciunului, să ne îngrijim un pic mai mult şi de suflet. Acum (oare de ce lăsăm totul pentru ultima clipă?) mai mult decât oricând trebuie, imperativ, să ne iubim semenii mult mai mult decât ne iubim pe noi. Poate vreun „pisicolog” va fi spunând „uite şi la ăsta, e frustrat, nu îi place de el şi îndeamnă pe alţii să îl iubească”. Dacă iubindu-l pe celălalt mai mult ca pe mine mă aduce, fie şi cu o miime dintr-un milimetru, mai aproape de Dumnezeu, sau dacă altcineva mă iubeşte necondiţionat, atunci sunt un frustrat (că extremist am fost catalogat deja) – iertaţi-mi limbajul.
Având atâtea exemple, unele dintre ele aproape contemporane cu noi (vezi Sfinţii închisorilor comuniste), oare putem să ne îndoim că credinţa în Dumnezeu ne face mult mai puternici şi că, într-adevăr, în ultimă instanţă, ne putem hrăni doar cu credinţă? Eu am o vorbă, poate este corectă, poate nu: Minunile sunt făcute de Dumnezeu pentru cei necredincioşi care mai pot fi întorşi pe calea cea dreaptă. Credincioşii nu au nevoie de minuni, de dovezi din partea lui Dumnezeu, iar cei care se îndoiesc rămân tot timpul la întrebarea „a fi sau a nu fi”, aşa că ei nu au nici atât nevoie de dovezi.
Culmea, minunile se petrec, totuşi, zi de zi lângă noi, iar noi tot avem nevoie de dovezi?!? Căsătoria între o femeie şi un bărbat care se iubesc, naşterea unui copil şi prima dată când îl ţii în braţe, vizita părinţilor (a căror lipsă o simţim doar după ce nu mai sunt), acestea sunt minunile cu care ne binecuvântează Dumnezeu. Dar noi suntem prea orbi (iar vorbesc în pleonasme) sau prea grăbiţi să le vedem. Ne întoarcem faţa către Dumnezeu, pentru un timp foarte scurt în raport cu greşelile noastre, doar când suntem în suferinţă sau când vedem că altul a „luat-o în freză de la viaţă” şi atunci spunem „Doamne fereşte”, apoi mergem mai departe fără să ne uităm în urmă, fără să fi învăţat ceva.
Deunăzi am fost la o bisericuţă de lemn din Baia Mare, acolo unde vinerea se face rugăciunea Maslului şi am nimerit după terminarea slujbei, întâlnindu-mă cu preotul Florian Nechita pe care l-am întrebat ce mai face, el răspunzându-mi că se tot roagă. Eu l-am întrebat: dar se mai merită să te rogi în ziua de azi? Că toată lumea spune că degeaba te rogi. Degeaba posteşti, degeaba eşti preot, că şi aşa, acum, biserica a ajuns doar să „sugă” din buzunarul enoriaşilor, la fel ca statul, dacă nu mai rău, prostindu-i şi înşelându-i pe faţă, că e plin de „rugători”. Supărat şi obosit, m-a salutat, s-a întors cu spatele şi a plecat. Nu a înţeles că răspunsul pe care trebuia să mi-l dea era „Pentru sufletele oamenilor merită să te rogi necontenit, oricât de mult ai fi luat în derâdere şi oricât de mulţi duşmani s-ar ivi”. Nu a înţeles că întrebarea nu era una acuzatoare ci una din răspunsul căreia trebuia să se ivească iubirea, aceea propovăduită de Hristos. După ce a plecat, m-am întristat că întrebarea mea l-a supărat şi mi-am zis să scriu acest articol din care să îşi dea seama că mai sunt şi creştini care ştiu despre iubire şi care încearcă, măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, să-şi iubească aproapele.
Dedic (dacă se poate spune aşa) acest articol preoţilor pe care îi cunosc şi celor care cred că mă cunosc precum şi tuturor celor care ştiu sau vor să iubească.
Dumnezeu să ne călăuzească paşii către lumină.
Bogdan Ioan
